La ceas aniversar, ceasul amintirii... LA MULŢI ANI, DUDEŞTEANUL!

Vremuri... Un succes al formaţiei „Phoenix” şi al solistului Florin „Mony” Bordeianu, solist care s-a născut la Dudeştii Noi.

Amintirile ne aduc în prim plan familia Bordeianu, care arăta puţin altfel decât noi. Şi era altfel. Nouă, copiilor, nu ni se spuneau prea multe. Dar când erau împreună la Dudeşti se comportau impecabil, cu o notă de distincţie care sărea în ochi. Cu excepţia, desigur, a copiilor când scăpau de sub control. Astfel, Mony stătea de pază, fratele lui, Mihai, împreună cu noi, fura porumbei, pe care îi „sechestram” te miri unde şi până la urmă le dădeam drumul.

Vremuri... Vis-a-vis de casa unde a crescut Mony stătea Kucera, un nume care ne înfiora şi nu îndrăzneam să trecem pe acolo decât pe celălalt trotuar. Nu am văzut rulourile de la fereastră niciodată ridicate şi nici pe soţii Kucera ieşind sau intrând. Zidul înalt de piatră al gardului, poarta înaltă şi ea. Un mister care genera teamă.

Mai jos, după gardul înalt al grădinii parohiale, se auzea din când în când, seara, glas de cimpoi jelind cu dor locurile părăsite de aromâni în Balcani de frica duşmanilor sau pentru a găsi un trai mai bun. Cânta Ţaţa acasă, trist, pregătind ritmurile vesele de la nunţi, unde Wanko Mats, un neamţ, conducea dansul miresei la aromâni.
Pe drum ne întâlneam cu Coli al Naia, personaj fabulos căruia Dumnezeu îi luase minţile şi îi dăduse în schimb o duioşie aparte, o dragoste blândă pentru copii, pe care, în cruzimea lor inconştientă, aceştia nu o înţelegeau şi îi făceau diverse farse urâte pe care el le accepta cu seninătatea unui martir.
La dreapta, pe colţ, a fost odată Căminul cultural, cu o scenă superbă deasupra căreia stătea scris: „Limba este întâiul mare poem al unui popor” - Lucian Blaga, cu un pian imens, cu cabine pentru actori, cu o „popicărie” şi mai ales cu o bibliotecă plină de cărţi bune. Unde or fi ajuns?
Trecem pe lângă ceea ce a fost o baltă mare pe malul căreia generaţii de ţigani au făcut sute de milioane de chirpici, baltă secată acum, ca şi alte bălţi secate din aceeaşi cauză: tăierea de către oameni fără minte a perdelelor de pomi sădite de nemţi în calea vânturilor, perdele pe care le îngrijam şi le curăţam în fiecare sâmbătă când ne venea rândul.

Ajungem în locul unde a fost terenul de fotbal şi vedem cu ochii minţii o căciulă atârnată de primul stâlp dinspre sat unde fiecare spectator punea câte un leu-doi pentru ca „băieţii” de la Pindul să poată face deplasările şi să bea o bere după meci. Căciula ne aduce aminte de basca lui Babaca al lui Chirvăsitu, bască fără de care nu putea să joace, şuviţele de păr rar şi lung acoperind parţial o chelie deasă. E un mister şi încă ne întrebăm câte goluri a dat Babaca, din cele câteva sute, cu capul şi câte cu mâna. E o dilemă din care nu putem ieşi.

Băscuţe albe aveau şi copiii lui nea Sotir Capsali, duşi în fiecare duminică la oraş, atunci când Poli avea meci acasă. Lali Sotir, spaima navetiştilor, ceasul lor deşteptător dimineaţa, când urca în tren, şi glasu-i uşor dogit se auzea puternic în tot „Cenadul”.

De la „teren” ajungem pe o străduţă cunoscută ca „a lui Liendeman”, croitor renumit, ale cărui haine şi sacouri erau perfecte, dar căruia nu-i plăcea să croiască pantaloni.
Mergând înspre centru dăm de casa în care a locuit Oprescu, profesor de română mulţi ani la Dudeşti, puţin melodramatic la bătrâneţe, dar un eminent dascăl, care a ştiut să insufle elevilor care i-au trecut prin mână dragostea de carte şi dragostea de ţară. „A fost, este şi va fi...”, stătea scris pe tablă, la serile literare de joi, când recitam sau cântam din Eminescu, Blaga, Arghezi, Coşbuc, Goga...

În casa Zegheanu, de azi, a slujit părintele Dat, ani mulţi cu har, care, pe lângă ştiinţa religiei, era şi cel mai bun cunoscător al pieţii porcinelor din Banat.

Vis-a-vis, Şcoala mică nu mai există. Nu ştim cât va exista şi terenul de handbal construit cu entuziasm de oameni cu suflet şi dragoste de sat prin „muncă patriotică”, termen scos din vocabularul actual, deşi trotuarele, aleile şi multe altele aşa au fost făcute şi ne bucurăm de ele. Atunci nu s-a întrebat nimeni „Dar mie ce-mi iese?”.

Ni-l amintim pe părintele Schmidt, care-şi chema enoriaşii la slujba de duminică, zi de meci, să vină mai devreme şi încheia slujba cu îndemnul „Şi acum, hai la meci!”. Părintele, iubitor al handbalului, înainta cu noi, pe marginea terenului, spre poarta adversă, când atacam şi se retrăgea când treceam în apărare. Pentru sfinţia sa era lăsat tot timpul un culoar liber pe partea opusă tribunei. Pentru că terenul avea şi tribună...

Şi aşa facem la stânga şi ajungem de unde am plecat. Lângă casa unde a copilărit Mony Bordeianu se găsea „Tâmplăria”, de fapt o fabrică de mobilă, unde un maistru pe nume Vajda, căruia i se dusese vestea că e în stare să sudeze lemnul dacă e nevoie, a lipit cu argint ţevile puştii de vânătoare a lui Noni, tatăl meu, puşcă funcţională şi astăzi, căreia meşterii de la atelierele armatei îi dăduseră verdictul „aut”.

Am mai putea vorbi despre tante Mari, care cu seringa ei ne-a „înţepat” pe majoritatea dintre noi la orice oră, despre directorul şcolii Mischiu şi arcuşul viorii pe post de nuieluşă, despre „Paganini” Teodorescu, care a fost primul dudeştean care a văzut Parisul şi Londra, despre Maxa şi vioara lui prezentă la mai toate manifestările „lumeşti” ale satului, despre nea Aron şi refuzul lui de a se „băga” în cimitir atunci când era, vorba unuia dintre noi, „mortal”, adică euforic, despre livada colectivei cu paznicii ei versus noi, despre via de pe deal distrusă de o idee tâmpită a unui activist, vie care pe lângă scopul productiv avea şi rolul de a micşora vizibilitatea avioanelor, în cazul unui atac, asupra satului, despre Zelca Vasile născut la Dudeşti şi declarat la aniversarea de 50 de ani a Institutului Agronomic Timişoara cel mai bun student al celor 50 de ani, despre podul de lemn, despre podul de fier, despre fanfară...

Am mai putea vorbi, dar, poate, într-un viitor roman.